Uneori se intampla sa nu stiu prea multe despre o carte inainte sa ma apuc sa o citesc. Si ma surprinde sa imi dau seama ca nu e deloc ceea ce mi-am imaginat la o prima vedere. Acesta e unul din cazuri si chiar unul fericit.
Stiam ca partea lui Noah de poveste urma sa fie putin dramatica, iar viata lui Echo era plina de mister, dar dintr-un motiv sau altul m-am dus cu gandul la orice altceva decat ceea ce am regasit in aceasta carte.
Cartile pentru tinerei rar abordeaza subiecte care ies din aria de comfort a majoritatii citittorilor, si desi nu pot spune ca nu imi plac si povestile simpatice si infantile, adesea imi doresc mai mult de la o poveste, ceva mai profund.
Nu o sa ma apuc sa descriu firul narativ al povestii, te las pe tine sa descopri micile surprize ascunse in aceasta carte, dar sunt cateva aspecte pozitive si/sau negative pe care vreau sa le ating in recenzia mea.
O sa incep cu ce m-a deranjat, de altfel doar un singur lucru:
A fost un moment in care am crezut ca nu o sa imi placa aceasta carte (si, daca te uti la nota data de mine, o sa vezi ca m-am inselat). E vorba de perioada in care Echo a incercat sa reia relatiile cu prietenii ei asa cum erau inainte de accident. Mi s-a parut totul fortat si m-am bucurat cand si ea a ajuns la concluzia ca nimic nu mai e cum era si trebuie sa ia atitudine. Sunt lucruri care se schimba, sunt oameni care se schimba, dar viata merge mereu inainte si noi impreuna cu ea. De asemenea relatia de prietenie dintre Echo si colegii ei era cel putin bizara (daca nu absurda) – show
Dar daca Echo nu a prea avut parte de prieteni buni (eventual doar o prietena), cu Noah altfel stau lucrurile. Prietenii lui ar face orice pentru el si il sustin de fiecare data. Desigur Beth e cea care pune la indoiala orice decizie de-a lui, in timp ce Isaiah il sustine neconditionat, dar asta face parte din farmecul lor personal. Scenele care ii includ pe cei doi sunt adesea pline de umor si menite sa ne descreteasca putin fruntile.
“Nice dent, man” Isaiah rested his hip against the corner of the way as he crossed his tattooed arms over his chest. “I appreciate you choosing my locker to beat the shit out of. I was looking for an excuse to never open it again.”
Am tot auzit persoane care se plang de dubla perspectiva in carti, dar eu nu ma incadrez acolo. Mie imi face placere sa cunosc personajele – pe fiecare in parte, sa le ascult gandurile si temerile, sa le inteleg comportamentul. Desigur depinde de cum se pune in practica, uneori poate fi inutil sa afli punctul de vedere al unui personaj (daca nu aduce nimic nou povestii, sau daca vocile nu se disting). Dar Echo si Noah erau personaje diferite care ascundeau multe dincolo de aparente si am putut mai bine sa ii inteleg ascultandu-le punctul de vedere. Fiecare din ei a trecut prin situatii grele si unori reactiile lor la ce se intampla in jur ar fi putut fi usor judecate daca nu stiai ce se ascunde in spate, prin ce au trecut, cum au ajuns sa reactioneze intr-un anume fel.
Ceea ce a facut aceasta carte speciala pentru mine a fost conexiunea cu personajele.
Am ajuns sa tin la Echo, imi parea rau pentru ea, pentru amintirile ei pierdute, pentru nevoia ei de a se regasi pe sine insasi. In plus, toata tensiunea dintre ea si tatal ei, felul in care ea il acuza pe el pentru orice nu mergea bine in viata ei, lucrurile pe care el le ascundea si motivul motivul pentru care facea acest lucru – toate astea au fost foarte bine conturate, e acel suspans care te face sa dai pagina dupa pagina si sa vrei din suflet sa descoperi adevarul, eventual sa poti schimba ceva.
Singura problema de care m-am lovit in legatura cu Echo a fost ierarhia sociala din scoala, dorinta ei de a-si relua locul intre prietenii ei, langa fostul ei iubit – oameni care i spuneau ce sa faca, cum sa gandeasca, ce decizii sa ia, cu cine sa vorbeasca, de cine sa stea departe. Nu pot sa inteleg nevoia ei de a primi ‘aprobarea’ prietenelor ei – mai ales ca eu sunt tipul de persoana care face ce vrea, nu ce i se impune.
Noah a ridicat in schimb povestea in ochii mei. Povestea lui a fost trista, uneori dureroasa. Incercarile lui de a rezolva diversele probleme, dorinta lui de a-si avea fratii langa el, de a fi o familie, intregul sistem social care parea sa lupte impotriva lui si sa reuseasca in a-l desparti definitiv de ei – am inteles toate astea, am simtit durerea lui, i-am inteles pana si furia si nevoia de a se rasvrati uneori.
Singura lui problema e felul cum vorbeste. Nu imi vine in minte acum un cuvant romanesc dar “cheesy” i se potriveste perfect. Nu cunosc niciun baiat care sa vorbeasca asa ca el, iar dat fiind faptul ca el poza in postura de ‘baiat rau’ facea ca unele din cuvintele lui sa para fortate, cu o usoara tenta de ridicol in ele. Dar sa fie asta singurul lui defect.
Mai multe lucruri pozitive legate de carte:
– Faptul ca dupa tot prin ce au trecut, Echo si Noah inca am gasit forta de a zambi si glumi impreuna. Tachinarile lor mi s-au parut tare dragute.
– Nu a fost dragoste la prima vedere, ci au ajuns sa se placa pas cu pas, intr-un ritm ce s-ar putea apropia de realitate. Niciodata nu au ramas cu capul in nori, pentru ca problemele lor ii tineau cu picioarele bine infipte in pamant. Dar le facea bine sa stie ca nu sunt singuri, ca au pe cineva alaturi – ca se au unul pe celalalt.
– Discutiile cu .. asistenta sociala era? Memoria incepe sa ma lase. Oricum, erau foarte interesante, iar rolul ei in carte nu s-a oprit acolo, datorita ei Echo si Noah au ajuns sa se cunoasca mai bine (lucru pe care l-am apreciat desigur).
– Finalul cartii – de obicei ma plang cand ajung la final, nu imi place felul in care lucrurile se aseaza, dar de data asta am fost pe deplin multumita.
… Si o sa las lista deschisa, sunt sigura ca vei gasi mai multe lucruri care iti vor placea la aceasta carte.
Spor la citit.. la miez de noapte!
Găsește cartea: Okian | Libris | Elefant | BookCity
Sursa: Carte primita in engleza pentru review. Multumesc frumos.
Citeste recenzia in Engleza pentru “Pushing the limits” de Katie McGarry aici.
Coperta de recenzie:
Citat Favorit:
