Jack Spintecătorul este un subiect intrigant, drept urmare și călătoria în căutarea lui este plină de mister, de sânge și dezamăgire. Iar cartea în sine iese în evidență prin povestea întortocheată, mitul pe care vrea să îl deslușească într-un fel aparte și personajele care nu se lasă înfrânte nici de circumstanțe, nici de sentimente.
Am admirat personajul principal – Audrey Rose este o fată de care îți e ușor să îți fie drag. Pasiunea și devotamentul ei te fac să te identifici cu ușurință cu ea, iar îndârjirea cu care vrea să schimbe societatea (sau măcar locul său în ea) te face să o aplauzi cu entuziasm. Curiozitatea ei nemărginită și nevoia de a face dreptate o poartă într-o aventură periculoasă, iar cu fiecare nouă descoperire inima sa riscă să fie frântă în bucăți.
Îmi plac personajele care au încredere în forțele proprii și, mai ales, îmi plac personajele feminine care nu lasă statutul social sau regulile să le oprească în drum, ci dimpotrivă, tind să întoarcă situațiile în favoarea lor, se agață de orice posibilitate (oricât de mică) pentru a-și îndeplini un vis, dărâmă orice barieră ce le stă în cale și luptă până la sfârșit.
Apoi intră în scenă Thomas Cresswell. Nu, nu e acea poveste în care domnișoara uită de toate dorințele inimii ei și le schimbă pentru un oarecare el, nu… Cei doi formează o echipă grozavă, iar farmecul lui este pe jumătate infuzat cu umor, pe jumătate cu talentul de detectiv în stilul Sherlock Holmes (nu fac comparații, nu aruncați cu roșii, dar îmi plac deducerile pe bază de detalii aparent minuscule și nesemnificative).
Echilibrul dintre cei doi e mereu amenințat în condițiile în care un criminal necunoscut e în căutare de noi victime, dar atracția e palpabilă, chiar dacă nu prioritară. Deși se tachinează necontenit, Audrey și Thomas deslușesc (cu mai mult sau mai puțin succes) indiciile găsite în aventurile lor, iar ceea ce îi apropie și mai mult e fascinația pentru medicină, pentru disecție, pentru ceea ce se ascunde dincolo de grotesc.
Am avut și câteva obiecții însă…
În primul rând suspansul nu a fost atât de bine definit, astfel atmosfera părea în cea mai mare parte relaxantă, în ciuda subiectului macabru. Nu am simțit pericolul care se presupune că ar fi pândit din orice colț întunecat, nu am fost afectată de personajele suspecte, nu am fost șocată de revelație. Dimpotrivă, m-am simțit cumva detașată de poveste.
Partea romantică a fost puțin de prisos pentru mine, Audrey Rose părea că își aleargă propria coadă într-un etern și obositor șirag de monologuri din care aflam că ori îl disprețuiește, ori se simte atrasă de colegul și partenerul ei (posibil chiar și în decursul unei singure pagini). Cât despre felul lui de a flirta, nu am putut nicicum să îl proiectez într-o poveste de epocă, ceea ce mă duce la problema cu numărul trei.
Stilul autoarei este profund contemporan. Și nu, nu s-a pierdut în traducere (am verificat), ci i-a lipsit ceva din eleganța și rafinamentul unei povestiri istorice. Dialogul, limbajul, descrierea, totul suna a „azi” când speram să mă poarte într-un „ieri” îndepărtat. Poate sunt eu o fire mai melancolică, oricum ar fi, am simțit adesea nevoia să îmi amintesc că povestea e una istorică și să-mi forțez imaginația într-o altă direcție decât tindea să zboare bazat pe tonalitatea poveștii.
Dar, cu bune și cu mai puțin bune, povestea e misterioasă, adictivă și putin romantică, având câte ceva pentru fiecare tip de cititor.
Spor la citit, la miez de noapte!
Carte publicată în română de Editura Corint – în colecția Leda Edge