Nu îmi pot imagina, refuz să îmi imaginez…
Cum ar fi să mă trezesc într-o zi și copilul meu să nu mai fie. Cum ar fi să realizez că tot ce am crezut despre el nu e adevărat. Cum ar fi să duc o luptă între amintirile mele și – ce aparent ar putea fi – amintirile lui, care implicit nu prea mai corespund. Cum ar fi să mi se sfâșie sufletul, să mi se rupă inima-n două, să fiu forțată să duc mai departe o viață fară acea bucată esențială din mine, acea persoană incredibil de importantă pe care am crescut-o cu iubire și speranță. Cum ar fi să nu mai am ocazia să îl cunosc sau să îl recunosc, cu toate schimbările prin care ar fi trecut și pe care nu le-aș fi observat la timpul lor.
Tâzriu în noapte, când nu am griji care să mă bântuie, mă îngrijorez pentru el. Pentru “cine” va deveni, pentru persoanele care îl vor înconjura și influența pe care o vor avea asupra sa. Desigur, am speranța că va învăța să își aleagă bine prietenii, că va putea lua decizii pertinente, că va putea discerne între bine și rău. Dar totul e atât de relativ. Nu poți știi niciodată.
Nici Kate nu a știut. Of, dar cât și-a mai dorit să fi putut! Să știe și să poată schimba câte ceva.
La acest nivel am empatizat cu Kate. Cartea putea să fie mult mai emoționantă, dar nu a fost nevoie de prea mult să simt cum mă sufoca senzația de neputință și regret pentru ea. Iar ceea ce m-a făcut să dau pagină după pagină a fost misterul din spatele dispariției fiicei sale, nevoia de a afla ce poate duce acolo.
Ceva a lipsit totuși, nu pot să arăt cu degetul, pentru că nici nu știu ce anume, e doar un sentiment de oarecare neîmplinire pe care l-am avut când am închis cartea, poate și datorat faptului că nu am placut-o pe Amelia, iar deciziile si greșelile ei prostești m-au frustrat pe tot parcursul cărții.
Kate trece prin faze diferite în încercarea de a merge mai departe.
Sunt momente în care se îndoiește de ea însăși, sunt momente în care pune la îndoială descoperirile pe care le face, dar tot ce vrea e să lupte până la capăt pentru adevăr, oricâte piedici va întâmpina pe drum.
Mi-au plăcut amintirile ei, am simțit cât se frământa încercând să descopere acele detalii pe care le-a omis și a fost interesant să văd, în oglindă, reacțiile și gândurile Ameliei.
Ceea ce mi s-a părut incredibil de bizară a fost familia lui Kate. Reacția mamei ei la moartea nepoatei sale, comentariile lipsite de suflet. Efectiv m-au șocat. Era totul complet în antiteză cu relația pe care Kate încerca și intenționa să o contruiască cu fata sa – unde iubirea și respectul erau baza, unde sacrificiul a existat de ambele părți, dar nu s-a simțit ca o povară, ci mai degrabă ca ceva ce le apropia. Cel puțin… până nu a mai fost așa.
Apoi au mai fost câteva elemente cu care nu m-am înțeles și pe care nu le-am înțeles: ceva relații întortocheate cu deznodământ bizar; atitudini agresive ale unor fete, fără motive anume; reacția celor de la școală care păreau etern în ofensivă; și mai ales ACELE postări despre elevi (nici nu mai comentez despre sursa lor și cum astfel de bullying poate fi permis).
Totuși, când am tras linie elementele care mi-au lăsat o părere bună au cântărit mai mult. “Reconstituind-o pe Amelia” e o poveste plină de mister în care regretul e cel mai aprig dușman, dar și cel mai de nădejde prieten, așa că o recomand și celor de vârsta Ameliei, dar și celor de vârsta mamei ei. 😉
Spor la citit, la miez de noapte!
