„Delirium” descrie o lume în care sentimentele sunt ilegale, în care oamenii sunt făcuți să nu simtă, iar iubirea e considerată a fi periculoasă, o anomalie de care trebuie neapărat să scape.
Sună desigur interesant și am vrut din suflet să îmi placă această carte. Dar deși am avut mult mai mult noroc cu al 2lea volum din serie (pe care l-am adorat), am concluzionat că această poveste nu e chiar una potrivită pentru mine.
Deși la o primă vedere ideea părea plauzibilă, ea și-a pierdut din credibilitate pe parcurs, pentru că nu a adus cu sine altceva decât drama unor tineri care nu pot fi împreună doar pentru că guvernu le interzice asta.
Pot să înțeleg că fără sentimente oamenii ar fi mai ușor de controlat, într-un fel sau altul (chiar dacă realitatea îmi dovedește că tocmai prin intermediul lor sociatatea este manipulată după cum e nevoie), înțeleg că oamenii pasionați pun suflet, devin devotați propriilor simțiri, caută schimbări și luptă pentru ele.. Dar, din păcate, nu despre asta e vorba în această carte.
„Delirium” e o poveste de dragoste interzisă.
Nimic mai mult.
Ca multe altele.
Ar putea să fie el vampir si ea vârcolac și nu s-ar schimba nimic, s-ar ajunge la aceeași concluzie, iar tot acel decor frumos, bazat pe această lume lipsită de sentimente, nu servește la nimic altceva decât să „dea bine”.
Și am zis „OK, nu cred în lumea asta pentru că nu servește la nimic, dar poate personajele sunt cu adevărat deosebite”. O, da, zis a rămas.
E greu să fii în mintea Lenei (cel puțin în aceast volum), depui efort fizic încercând să-ți stabilizezi tensiunea când ea începe să crească, pentru că fata asta e absolut obositoare și se învârte în cercuri până te ia cu amețeală.
În mii de feluri ne-a explicat cum vrea ea să i se taie creierul ca să nu mai simtă, pentru că sentimentele sunt periculoase și nesănătoase și alte prostii pe care lumea i le-a băgat în cap. Și înțeleg că gândea astfel, dar să înțeleagă și ea că am priceput încă de prima dată, chiar nu trebuie să îmi repete la infinit.
Și apoi în pagini întregi se deplasează din punctul A în punctul B, lăsând sentimentul că ceva important urmează să se întâmple, când de fapt nu se întâmplă nimic până în ultimele pagini. Iar la acel punct eu eram deja extenuată și nu am mai avut forța necesară să mă bucur de acțiune.. Și-mi pare sincer rău, pentru că era probabil cea mai bună parte din această carte.
E trist să ajungi la sfârșitul unei cărți și să îți dai seama că tot nu cunoști personajele și tot nu ai încredere în ele sau oricum nu îți pasă ce se întâmplă cu ele.
Excepție făcând probabil Alex.
Mi-a plăcut de el ca personaj, mi-a plăcut prietenia lui cu Lena, dar nu am înțeles de ce s-a îndrăgostit de fata noastră. Lena nu are nimic special, se comportă ca un copil răsfățat și în plus nu au ajuns mai deloc să se cunoască. Și a mers treaba asta o dată, în Romeo și Julieta, dar cred că toți am ajuns la concluzia că aia nu era iubire ci mai mult un moft.
Am rămas cu un gust amar.
Poate dacă aș reciti această carte mi-ar plăcea mai mult azi, știind la ce să mă aștept și ce urmează în următoarele 2 volume.. cine știe? Poate problema mea nu e cu carte, ci cu lipsa de acțiune sau de logică în spatele acțiunii. „Delirium” este desigur scrisă bine, cu descrieri captivante, dar mă așteptam la mai mult, mult mai mult.
Norocul meu că următoarea carte a fost exact pe gustul meu, și norocul vostru dacă vouă v-a plăcut mai mult! 🙂
Spor la citit.. la miez de noapte!
Găsește cartea: Okian | Libris | Elefant | BookCity
Citește recenzia în engleză pentru “Delirium” de Lauren Oliver aici.