Am trecut recent printr-o perioadă cumva dificilă, cu multe cărți începute, dar puține care să îmi rămână în minte. Parcă nimic nu mă cucerea, nimic nu îmi capta atenția pe deplin… Astfel, „Refugiul de la Stillhouse Lake” a venit ca o surpriză incredibil de plăcută. Desigur, m-a intrigat de când am citit descrierea poveștii, dar am fost cu atât mai captivată când am răsfoit-o și nu mare mi-a fost surpriza când am ajuns la ultima pagină fără să îmi dau seama când și cum a trecut timpul.
Oh, ce carte uimitoare, ce poveste palpitantă, ce personaje complexe – pline de defecte, dar și de îndârjire! Încă de la primul capitol am fost prinsă într-un vârtej amețior de emoție și suspans, iar cu fiecare nouă dezvăluire, cu fiecare nouă fațetă etalată încântarea mea a tot crescut.
O să fiu sinceră cu voi, acesta nu e un gen cu care să mă întâlnesc prea des (adrenalina, mai ales în exces, nu îmi provoacă întocmai bucurie, ci mai degrabă discomfort), dar din când în când îmi place să savurez o poveste cu un mister delicios si o doză moderată de suspans. Unde dacă mai pui un decor mirific, o familie în bucăți cu un trecut macabru, o mamă care ar face orice pentru copiii ei și o porție dublă de neîncredere și îndoieli, o să ajungi fix la Refugiul de la Stillhouse Lake.
Gwen / Gina Royal m-a cucerit nu atât prin istețime (face niște greșeli majore, mai ales când este încolțită), nici neapărat prin tăria de caracter (se vrea ea a fi independentă, dar are nevoie de ajutorul multor persone în care nu poate avea încredere deplină), ci prin faptul că e înainte de orice MAMĂ. Defect „profesional” l-aș numi, dar nu pot fi nici judecată pentru că acesta este centru universului meu în acest moment. Oricum ar fi, dinamica din familie mi s-a părut punctul forte al cărții. Mi-a plăcut evoluția relației sale cu copiii, mi-a plăcut interacțiunea dintre cei doi și mi-a plăcut faptul că ei nu erau doar elemente de decor, ci că au fost efectiv implicați în acțiune, uneori subtil.
În plan secundar povestea urmărește și evoluția lui Gwen ca femeie. Există o oarecare ciclicitate care o face să pară vulnerabilă, atenuând caracterul ei dur, lasându-ne să privim dincolo de masca pe care o poartă pentru a se proteja și a-i proteja pe cei dragi. Undeva ascunsă adânc în inima sa se găsește nevoia de a fi și ea iubită și protejată, doar că nu își permite o asemenea slăbiciune care i-ar putea fi fatală.
E amuzant pentru că atenția mea nu a fost ațintită pe următoarea ei mutare, nici pe sfîrșitul jocului, pe cine era vinovat (cum caut adesea să aflu) ci pe greșelile pe care le-a făcut. Mi-a părut înduioşător într-un fel cât a fost de calculată și ce detalii a pierdut din vedere. Capcană după capcană s-a tot așezat în calea ei, iar Gwen a picat pe rând în ele, adesea cu demnitate. Pentru unii putea fi frustrant, eu însă am admirat faptul că toate strategiile ei aveau un singur scop: să își protejeze copiii.
Uitându-mă înapoi, multe lucruri par acum evidente, autoarea le-a ascuns în cel mai bun loc: fix în văzul lumii, dar experiența în sine a fost incredibil de plăcută. Mi-a plăcut să fiu în mintea lui Gwen, să analizez personajele cu care a interacționat și să mă gândesc la motivele pe care le-ar fi putut avea fiecare pentru a săvârși acele crime. Pe unul important l-am „citit” chiar bine și am fost foarte curioasă de evoluția ulterioară, la drept vorbind încă mai sunt.
Am lăsat pentru la sfârșit un element foarte improtant legat de cyberbullying.
Aici ar fi o discuție întreagă de purtat: de la ușurința de a ataca pe cineva din spatele unei tastaturi (cu o violență greu de înțeles, chiar și la nivel virtual), până la implicațiile concrete, fizice din viața reală, pe care le pot avea niște vorbe aruncate aparent în vânt. Și prin „niște vorbe” mă refer de fapt la o suită de lucruri care poate implica mici sau mari răutăți, dar și amenințări.
Cartea trece la un nivel superior chiar, hărțiurea luând amploare într-un mod greu de conceput și digerat, iar personajele deja nu se mai luptă cu pătarea imaginii lor, ci se tem pentru propria viață atunci când „justițiarii” din spatele tastaturilor par să treacă la punerea în practică a injuriilor aduse în scris.
Sinceră să fiu, societatea de azi nu știu cât e de departe de asta. Am văzut online atât de multă ură tastată cu o ușurință absolut de speriat. Atunci când oamenii sunt față în față exista un strat de cenzura – mai mai mare sau mai mic. Un individ se poate cenzura din bun simț, de teama repercusiunilor sau pur și simplu pentru că la nivel cognitiv înțelege că interacționează cu o altă persoană. Din spatele tastaturilor însă toți ceilalți devin subit simple obiecte, sunt goliți de umanitate – individul nu îi vede, nu îi aude, nu percepe forța loviturii pe care o poate da și – mai important – se spală pe mâini de responsabilitate (implicit de riscul de a primi ceva la schimb).
Mi-ar plăcea ca oamenii să gândească de 2 ori înainte de a apăsa tasta enter, înainte de a lansa o răutate în neant… pentru că fiecare glonț atinge o țintă, chiar și când nu e cea intenționată.
Una peste alta recomand această carte și aștept cu nerăbdare următorul volum.
Carte publicată în română de Herg Benet; traducerea Cristina Nemerovschi.
Spor la citit, la miez de noapte!