În ultimii ani am citit peste 600 de cărți. Am dat de cărți bune și foarte bune, de cărți nu chiar pe gustul meu, de cărți populare fără substrat și de cărți din acelea pentru tineri nu chiar foarte „tineri” (New Adult) unde personajul masculin e cel mai adesea – din punctul meu de vedere, desigur – unul cu mari probleme psihice: posesiv până în măduva oaselor, agresiv verbal, uneori chiar și fizic. Unii îl numesc „băiat rău”, cu personalitate „intensă”, eu aș folosi cartea asta să îi scutur puțin neuronii, poate se așează la locul lor. Și evit cărțile alea mai ceva ca gripa într-un anotimp rece.
„În cel mai întunecat colț” e tot ceea ce am așteptat de la „Bad Romance” (desigur, într-o variantă pentru adulți) și nu a fost să fie. E alarma de dimineață și dușul rece de care e nevoie într-o lume literară plină de cărți de duzină care romantizează fix lucrurile pe care le menționam mai sus. Puteți să îmi ziceți că „e doar ficțiune” și că „exagerez” până când răgușiți, într-o țară (lume chiar) în care violența domestică este încă la un nivel atât de ridicat, eu tot voi considera că tinerii de azi (tinerele mai ales) au nevoie de exemple pozitive, iar cele negative să fie corect reprezentate.
Nu, nu e normal ca cineva să te schimbe, să te izoleze de prieteni, să te trateze ca pe un nimic, să te reducă la o umbră, să te urmărească, să nu îți ofere intimitate. Nici nu mai discut de violență verbală sau fizică, nu mai discut de viol. E un mare „nu”. Nu e nimic „sexy” acolo, nu e nimic „hot”, nu e nimic „cool”. E simplu: NU!
„În cel mai întunecat colț” e o poveste cutremurătoare nu doar pentru că urmărește evoluția unei astfel de relații, ci și pentru că personajul feminin – Catherine Bailey, devine conștientă de semnele de alarmă, dar totuși se lasă prinsă într-o relație distructivă. O relație care o lasă cu sechele, care o transformă, care îi taie posibilitatea de a mai avea o viață normală, o nouă relație normală.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri – prezent și trecut – astfel încât putem observa și curba relației lor, dar și efectele pshihologice pe care le-a lăsat asupra ei. Știm de la început că ceva grav s-a întâmplat, ceva ce a lăsat urme adânci în viața sa, dar nu stim ce anume i-a creat acea stare de frică, paranoie chiar.
Totul începe frumos, ca orice poveste de dragoste. Catherine îl cunoaște pe carismaticul și chipeșul Lee, care o cucerește cu intensitatea personalității sale. Intensitate care treptat se transformă în tensiune, până când Catherine se simte strâns legată de el, chiar sufocată de ceea ce odata credea a fi pasiune. Mângâierile se transformă treptat în lovituri, pasiunea din dormitor în viol, mesajele pline de flirt în amenințări subtile (sau mai puțin subtile), iar ea se simte tot mai izolată, tot mai singură, tot mai fără scăpare. Catherine nu este personajul tipic care lasă capul jos și îndură totul „din dragoste”, iar asta face povestea să pară mai autentică, mai reală. Marea ei greșeală, probabil asta se întâmplă și în realitate, este că nu pune piciorul în prag după primul conflict. Iar de aici povestea devine tot mai răscolitoare, Catherine cea deschisă și plină de viață ajunge să se simtă tot încolțită.
Lee însuși este construit într-un fel care îți dă fiori. Pentru că el chiar e carismatic, plăcut. Ca cititor înțelegi atracția dintre cei doi, poate te simți și tu prin(-ă) în relația lor. Iar apoi schimbările apar ușor, te trezești că el nu mai e protectiv, ci posesiv; că el nu mai e doar atent la toate nevoile ei, ci o urmărește în mod pervers; că iubirea e de fapt obsesie.
Cum naiba s-a ajuns aici, te vei intreba…
În acelați timp, tensiunea din prezent e palpabilă. Suferința ei are urmări psihologice clare. Diferența dintre Catherine din trecut și cea din prezent este uluitoare. Uneori poți avea impresia că citești despre două personaje complet diferite.
Nu o să vorbesc prea mult despre acțiunea din prezent, pentru că ceva trebuie să rămână și surpriză. În această parte sunt sunt și pasaje repetitive, recunosc, dar mie mi-au părut că redau fix acel sentiment de sufocare necesar pentru a putea să o înțelegem mai bine pe Catherine, datorate condiției sale psihologice. Monotonia acestora e în opoziție directă cu suspansul din ultima parte a cărții, unde acțiunea crește în intensitate, iar ambele fire narative par să gonească spre un punct fără de întoarcere. Iar efectul este unul impresionant.
Există câteva elemente care nu mi-au fost pe plac totuși.
Catherine cea obsesivă, mereu cu teamă pentru siguranța sa, are și tendința de a se plimba prin locuri singuratice și întunecate. Mi-a părut că nu prea ar fi trebuit să-i stea așa ceva în caracter, în condițiile date. Noua poveste de dragoste pare forțată, într-un mod prea convenabil pentru gustul meu. Iar la sfârșit aș fi vrut ca autoarea să fi mers pe ideea originală în ceea ce privește un personaj secundar. Impactul ar fi fost mai puternic după părerea mea.
Concluzia:
O aplaud pe Elizabeth Haynes pentru modul brutal și – până la un punct – subtil prin care caracterizează tipul acesta de relații disfuncționale. Este o linie fină între pasiune și obsesie pe care o trasează cu succes și mi-ar plăcea ca în viitor să văd mai multe cărți în care să se facă distincția clară între relațiile sănătoase (bazate pe consesns și respect) si romantizările absurde ale unor relații pur abuzive.
„În cel mai întunecat colț” este o carte uneori greu de citit, descrierile uneori pot fi cu adevărat brutale, dar în același timp nu poți să o lași jos, așteptând cu groază să ajungi la final și sperând la un final – pe cât posibil – fericit.
Carte publicată în română de Herg Benet; traducerea Ana Săndulescu.
Spor la citit, la miez de noapte!